Am chemat călăii la priveghi
pierea din cugetul meu orice
nădejde omenească: așteptam
să-și mărturisească la căpătîi
mizeria, ura, tortura și toate
vrăjitoriile pe care le produc
bolșevicii canibali asupra oricărei
bucurii ca s-o gâtuie, s-o sufoce
făcând saltul surd al fiarei
feroce. Am evocat urgiile
ca să se-năbușe cu varul praf
cu sângele uscat ridicate
de vânturile crimei ca să
mărturisească despre plânsul
din închisori, din beciuri, din
ocne și despre pieile argăsite
ale victimelor, despre durerea
cuvintelor celor torturați despre
rugile mute în timp ce treceau
prin ciurul morții pentru
a înțelege că nu-i din naștere
curajul vieții ‒ dar călăii
au refuzat să vină la căpătâiul
mortului care-i aștepta cu ochii
deschiși să le spună nu că au fost
oameni răi, dar au pierdut lumina
au pierdut sâmburele vieții,
a sosit însă denunțătorul care-și
ține evidențele la zi și-a țipat
la mort: vei rămâne șacal, vei
rămâne hienă, trage moartea
cu toate jindurile tale de nebun
și egoismul tău și umanismul tău
și toate păcatele capitale, noi
ne facem treaba de inși fericiți...
Mortul tresări în coșciug ăștia
nu se vor opri niciodată, moarte,
tu ești viața cu punctul și pulbere,
cu groapa, cu linia de aia prin
idee îmi urc scheletul, seceriș
în vreme târzie, îngerii din ogradă
lăcrămează. Am fost cobai
prin grația diavolului ‒ nimic
nu e prea de tot, respirăm mânie
apoi nu mai respirăm nimic.
No comments:
Post a Comment