Bardul Bârnă, negru, scorțos, umil
cu creierul fără semnale prinzând
muște cu lațul și dându-le foc
așteptând să fie glorios s-a gândit
ce să facă mai grabnic s-ajungă
în frunte ca păduchele. Decât să fugă
sufletul dintr-însul se făcu doică
a doi critici tirani Manoil și Clănțăil
și se topea alăptându-i, mângâindu-i
pe buci, mângâindu-le buzele, beliciul
și pielea pulii și urca agale pe scara
valorilor amare în vânjol de nebun
până-n pieptul lui se stingeau
văpăi mai pale, defel credința
nu i s-a clătinat că alăptând pe acești
câini de pază care deschideau strunga
literaturii s-a lăut, s-a făcut femeie
cu toate găurile disponibile, a urcat,
dar fără ei îi pierea amaru-i despuiat
și i-a tot alăptat până s-a văzut sus
într-un clozet cu o fabrică de romanțuri
unde se privea în oglinda băii și nu se mai
vedea și niciun semnal nu-i intra în creier,
se neliniștea că nu mai are lapte pentru tirani
dar se visa o statuie de spermă.
No comments:
Post a Comment