N. IORGA

 

N. Iorga este un istoric foarte mare, face gazetărie la trecut cu mare fler ca și cum în spațiul danubio carpatin ar fi descoperit o civilizație de tip mayas, aztec sau olmec pe care o umflă ca pe o căpățână de varză. Nu e rău. Ridicolul cel mai infam al său e că se credea un dramaturg cam cum a fost în antichitate Euripide, piese în care personajele își aruncă replici unul altuia cocoloși de hârtie. Cică omul cu două capete cum îl alintau la Academie scria câte o piesă pe zi. (E adevărat că la capitolul scris el a fost un campion absolut, a scris cele mai multe pagini în acest spațiu balcanic). Era atât de prolific că acoperea toate orizonturile ca roiurile de lăcuste pe timp de secetă. Culmea cât savantul gazetar a stat pe lângă rege și cât a fost el ministru la Teatrul Național din București se jucau exclusiv piesele lui N. Iorga. A fost un ins ridicol, umflat. Până și moartea sa a fost ridicolă. A crăpat de frică înainte ca legionarul Boierică să sloboadă glonțul în țeasta lui. Regele știa că legionarii vor să-l căsăpească, dar din spleen n-a vrut să intervină. Cică regele Carol se tăvălea de râs cum savantul istoric se tăvălea și implora să-i lase zilele. Și a murit așteptând glonțul care n-a mai venit. Moartea i-a revelat ticăloșia și lăcomia.