SENTINȚĂ CU CRITICA

 

Critica literară din România de un veac este lipsită de obiectul muncii. Criticii execută o mâzgăleală funestă, în totalitate aiurită, iar istoriile literaturii glosează pe folclorul cel mai cărnos care lăhăie după fel de fel de desfătări. Literatura română sclivisită suferă de un deficit acut de inteligență. În tot cazul literatura secolului XX e dezastruoasă, oribilă o groapă plină ochi cu întuneric și nămol. Nu se poate emite nicio judecată de valoare valabilă. Chiar poetul național e la limita mediocrității e o cântare romantică de ”rîmuire”, în rest e ceață cu dulceață. Eminescu suferă cumplit din cauza lipsei de subiect și recurge la compilațiuni încât se autodistruge; recurge la folclor. În vreo douăzeci de pagini G. Călinescu în prima ediție a Istoriei sale literare l-a nimicit. Nu a găsit la el decât compilațiuni mai multe din Lenau. Azi e nasol de tot: partidul comunist și-a recrutat scriitorii și milițienii din rândul handicapaților și balamucului. Când citești istoriile literare ale lui Negoițescu te teleportezi instantaneu în țara troglodiților sau a vechilor chichimeci. Criticul e un Olisbos care a supt mereu alte olisbosuri. Ce fel de bestii se mai nasc prin râpile astea! Fără Lenau M. Eminescu ar fi fost un Vasile Alecsandri ursuz care a citit ceva despre Schopenhauer. Și dacă histrionul G. Călinescu nu era atât de limbut (de altfel submediocru) Eminescu ar mai fi avut mister. Toți zic că Luceafărul e o poezie frumoasă, dar de fapt este proastă și ridicolă. Mai grav, citind mai atent textele lui M. Eminescu (mai ales ciornele) trădează faptul că conuʹ Mișu nu cunoaște subtilitățile limbii române. În copilărie, în familie a vorbit pe rutenește (căzăcește un fel de hohlandeză, o ucraineană degradată) și asta îl împiedica să mlădieze firesc limba română, se vede mai ales în strofele folclorice prelucrate. De altfel și N. Stănescu care nu este poet nici pe departe vorbea cu mamulea lui adusă din Crimeea de tat-su pe rusește și bea de mic copil cu mamocika rom românesc amândoi. Calcurile din limba rusă și sucirile de limbă unii critici neghiobi le-au luat drept o invenție de stil. În delirul lui de bețivan o tâmpenie se arată cum este asta: ”Foaie verde de albastru / mă futu un cal măiastru”. Unii gazetari au remarcat că chiar i s-a întâmplat aievea așa ceva acestui nepoet Nichita. În sfârșit, criticii literari români cu mâncărimi pe meninge trebuie să-și caute obiectul criticii în țeri străine unde se scrie o literatură serioasă, să fie un fel de badante acolo să zicem în Bulgaria. Concluzie: toate textele criticilor români de la T. Maiorescu până la ultimul imbecil al vremurilor noastre sunt demne de Academia de la Bălăceanca.