UMANITATEA

 

Doi crocodili (un mascul și o femelă)

după un futai prelungit pe nisipul

fierbinte, întinși unul lângă altul

scrutează megalopola din zare:

‒ Umanitatea – zice masculul.

‒ Da, umanitatea, așa-și zic acești

peștișori, nimic mai bun ca ea nu-i

în natură, zice crocodiloaica.

‒ Așa e. Ea, umanitatea și-a grupat,

totuși, ideile, arta, povestirile,

filozofiile, teologiile într-o ordine

ce i s-a părut firească, în iluzoria

rânduială a făpturii, după cum

i-a tăiat capul, concluzionă masculul.

‒ Da, da acești peștișori sunt drăguți,

se mănâncă între ei, dau războaie

sângeroase și se-ngrașă, ea îl lovește

cu coada pe coaste, și nici nu știu

pentru ce... sorb moartea cu paiul

așa cum eu mă cațăr pe tine și nouă

ne plâng pe suflet două patimi.

‒ Ei nici nu bănuiesc de ce se îngrașă

ca să fie buni la gust la ospățul nostru.

Orice ar face ajung pe masa noastră

această umanitate delicioasă.

‒ Taci, te-aud și ea nu ne va mai da

fericirea promisă. Nimic mai dulce

ca umanitatea. Deja e moartă și nu

mai curge sânge când o încolțim.