N-a fost împărat în istorie să fie
lovit în orgoliu atât de tare, să fi
înghițit o pilulă atât de amară
și totuși nu și-a ieșit din minte ‒
a fost împărat încoronat i-a smuls
coroana Papei din mâini și și-a pus-o
singur pe cap și Papa l-a admonestat:
”Tragediante, comediante!” și a mers
în bătălii din victorie în victorie
și milioane l-au urmat urlând ”Glorie!”
și el se-ntreba: ”Ce se va întâmpla
cu lumea dacă eu nu voi mai fi?
Va fi în lume mai multă liniște,
în suflete mai multă pace?” Dar ursita
n-a uitat că l-a pus pe roate pe un copil
sărăntoc, sumbru și ambițios
și i-a proiectat spre sfârșit un sfârșit
mai sfâșietor ‒ a fost înfundat pe mica
insulă Sf. Elena unde vuietul valurilor
nu se oprește niciodată. Deja era nimeni
și nimic, aici nu mai putea măcar
să-și continuie ficțiunea. Ce era să facă?
Cum pot eu să suport gândul că acum
eu sunt un nimic, doar prizonier,
un simplu prizonier? Eu care am fost
mare împărat mare cuceritor?
Nu și-a mai schimbat hainele timp
de șase ani, pentru că englezii în detenție
nu i-ar fi dat straie demne de un împărat
ba i se adresau cu apelativul ”sergent Napoleon”.
Hainele lui aproape erau putrede pe corp
culorile păliră, și erau murdare, dar el
nu le schimba. ”Acestea sunt veșminte
de împărat, poate fi murdară și putredă,
dar eu nu o schimb pe boarfe.” Și el se purta
exact ca un împărat, da ordine, dar nu era
nimeni care să le asculte, a continuat
să comande. Scria scrisori și ordonanțe
mereu căra după sine toate instrumentele
de scris. Mintea lui uriașă a rămas împărat.
Când se plimba pe malul mării îi apărea
în față ca din ape o doamnă contesă
și-l întreba: ”Ce faci mititelule?”
‒ Mă doare stomacul, mă doare capul,
mă dor picioarele.
‒ Lasʹ că o să-ți treacă.
Era singur, lumea dispăruse.
Eu sunt Nemesis, mama ta, veghez îndelung
melancolica leșie de aur a amurgului, veghez
pe cineva care te alungă. Cărările vieții sunt
aspre. Ponoarele se acoperă de ferigi iată
fără glorie și zăpadă între vâscoasele larve
de furtună, dar la culcușul tău veghează
neagra aluviune, când e între noi surprind
fiecare legătură și figura mânioasele torente.
Aerul a încremenit ce departe sunt păsările
și izvoarele. Pentru tine nu poate fi decât
sfârșitul lumii, înaintând. Te-am pupat
când ai venit pe lume, te pup când pleci
din lume, mititelule. În orele de alean
închipuie-ți mingi de safir nu tunuri.
Eu sunt stăpâna tăcerii.
No comments:
Post a Comment