Când bombe de o tonă pline
cu uraniu neîmbogățit cad
peste blocuri calme pline
cu ființe umane și le fac pulbere
până-n temelii cad parcă din ura
lui Dumnezeu nici oasele carbonizate
nu pot fi extrase dintre ruine.
Seara dispare treptat, întunericul
care înconjoară ruinele sporește
îndoielile, descurajările și neîncrederea
într-un Dumnezeu care să justifice
atâta durere. Deja cântecul păsărilor
e altul sau nu e deloc. Suferința e acoperită
de cenușa ce se cerne. Ura! A auzit-o
cineva văietându-se? Gândirea mi se afundă
în durere. Albe avioane fac aeru sfărâmicios.
Pe masa de lucru văd un păianjen roșu, mic
care țese cu ardoare în mers spre destinul său.
Dar care o fi acela? Coboară pe unul din firele
sale, privesc cum dispare acea ființă minusculă.
Trăim ca să devenim, ce?
No comments:
Post a Comment