HÖLDERLIN

 

Din micul turn privind curgerea

râului Neckar, lângă căsuța dulgherului

Zimmer, îl văd stând de vorbă

cu Hölderlin, nebun fiind și-i aud:

‒ De ce ai grijă de mine eu fiind

un străin?, întreabă Hölderlin.

‒ Fiindcă tu parcă ești copilul meu

și-amândoi stăm pe pragurile

Absolutului ‒ zise dulgherul.

‒ Atunci de ce nu mergem acasă?

‒ Da, mergem imediat, ne trebuie

o pasarelă peste Rin.

‒ Atunci durerea ta cea mare va plânge,

visele tale nu se vor întoarce din Grecia,

inimă copilăria ta s-a terminat

lângă sandala de aur a lui Empedocle,

aruncată de vulcan ca să-mi pun capul

pe ea. Viața mea a rămas pururea

în urmă, durerea mea curge prin ani,

praful îți acoperă trupul nimeni

nu-ți ascultă glasul, inima.

Tu, Zimmer, mântui omenirea.

‒ Până la ultima suflare voi sta

lângă tine, copilul meu, căci tu ești

iubire și freamăt.

‒ Poemul mi-a reușit, sentințele

vieții sunt transparente. Niciun vuiet.    

Viața e farsă menită a fi dusă de toți.

‒ Zimmer: Domnul e tăria mea și eu

laud pe Domnul.

‒ De ce aceste negre presimțiri, inima mea?