Un popișor vorbește cu voce
filadelfică, scremută care se vrea
vocea lui Dumnezeu drâmbulește
din mintea lui încâlcită că răul
e necesar, că e bine să-l îmbrățișăm
și trebuie să-i slăvim pe criminali
pe tâlhari, hoți, jupuitori, pe cei
ce-ți iau de la gură ultima bucățică
de pâine, pe cei ce-i prăjesc pe adversari
pe bolșevici, pe politicieni,
pe guvernatori care podesc drum
mizeriei și pe toată hoarda dracilor
care ne sfâșie ‒ pe aceștia toți trebuie
să-i binecuvântăm, căci ei sunt
mâna Domnului iubitor și lumea
trebuie la sfârșit să-și scrie cuvântul
”Mântuire” și să-i mulțumim lui
Dumnezeu pentru toate chinurile
dacă pe patul de moarte Dumnezeu
ne trimite cu har un popișor cu voce
filadelfică scremută îndulcită
de oligofrenie atunci vom fi mântuiți
și vom cunoaște binele ‒ popișorul
își șterge ochelarii iar un bețiv jegos
îl întreabă: ”Dar tu cine ești și de ce nu
afurisești pe cei ce ne dau omor
pe stomacul gol? Dumnezeu are putere
să le piseze oasele, măselele, să le înșire
mațele pe sârmă cum e scris în Psalmi
ca să înmulțească binele, de ce nu a creat
în lume armonie și iubire.” Popișorul
s-a scărpinat la vârful nasului și-a zis:
”Dʹaia, dʹaia că și pe noi țârcovnicii
cineva trebuie să ne hrănească.”
Totuși convins că el este glasul
lui Dumnezeu nu-i lipsește decât
confruntarea cu diavolul și sare
și-l acuprinde strâns pe bețivan
”Uite-așa se deschid cerurile!”
‒ Popo, dă-mi și mie un leu să beu!,
cere bețivul slăbănog cu gâlgâituri.
‒ Piei Satană!, zbieră popicul cu glas de ied.
No comments:
Post a Comment